Mi-am făcut un cântec de demult, odată,
Mi-am făcut un cântec ne’nţeles şi dulce,
Leagăn pentr-o veche taină vinovată,
Ziua să m-alinte, seara să mă culce.

Mi-am făcut un cântec şi l-am dus cu mine,
Printre anii tulburi singura mea zestre,
Floare-ntârziată prinsă pe ruine,
La o casă mută pusă-ntre ferestre.

Cântec de ispită, cântec de otravă,
Smuls din nedormirea viselor fugare,
Mi-ai crescut cu vremea ca un râu de lavă
Mi-ai crescut ca noaptea viforul pe mare.

Cum te-a-nchis zăvorul tăinuirii mele,
N-ai căzut în mreaja gureşelor rime,
Împletit din patimi, coborât din stele,
Cântec de-o viaţă, nu te ştie nime...

Totuşi mintea astăzi vine să mă-ndemne,
Să-ţi deschid fereastra, să te-alung din casă,
Când ţi-e mort copilul, ce să mai însemne,
În odaia goală, leagăn de mătasă?...